Acum știu ce să cer de la o vacanță

Etichete

, , , , , , , ,

20160806_180127

“Omul sfințește locul” este mai mult de un proverb, este ceea ce dă sens impresiilor mele despre un loc.

Amintirile din vacanțele mele sunt în proporție mare legate de oameni și tot în funcție de oameni mă repoziționez față de mine și semenii mei.

Experiența mea în materie de litoral se reduce la România, Bulgaria, Thassos, Costa Brava și Costa Blanca, Spania.

Bulgaria este pe medie, oferă maxim din ce poate oferi, așa că nu o iau deloc în discuție.

Thassosul cel mult lăudat m-a impresionat extrem de negativ din cauza indolenței și autosuficienței grecilor și a spiritului lor manipulator iar asta m-a făcut să mă gândesc că noi, românii, ne mulțumim cu foarte puțin și suntem dispuși să ne vindem pe nimic. Să mă explic, cu toate că despre insula turcoaz și prăduitorii ei greci am mai scris anul trecut. Pe parcursul celor 2 săptămâni petrecute acolo am avut permanent sentimentul că sunt unul din milioanele de turiști neimportanți care vor veni pe insulă indiferent dacă ei, grecii, fac sau nu fac ceva pentru ca eu să mă simt bine acolo. Și nu fac nimic. Îmi vând o cameră cu frigiderul stricat, nu-l repară și nici rușine nu le este chiar dacă eu am plătit pentru o cameră cu frigider. Nu-i deranjează că le curge la recepție apa de la chiuveta stricată din camera mea. Dacă la cârciuma unde aleg să-mi petrec serile, pe banii mei, se termină băutura mea preferată, durează 4 zile să aducă o altă sticlă, chiar dacă eu sunt unul din cei 4 clienți care le face vânzare.

Ca să nu mai pomenesc din nou de jegul de pe plajă, de aglomerație, de meniurile cu mici și sarmale, de vânzătorii de porumb și gogoși identici cu cei din România.

Noi, românii, suntem atât de buni încât suntem dispuși să trecem cu vederea toate aceste neajunsuri care se întâmplă pe banii noștri, pentru că, nu-i așa, ce minunați sunt grecii care ne oferă desertul gratis…Îmi vine să vomit când aud treaba asta, jur! De pe locul pe care stau eu, lucrurile se văd în felul următor: mă duc în minunata tavernă care numai grecească nu este pentru că economia insulei i-a împins să angajeze români pe salarii de nimic, mă întâmpină româncuța neaoșă, mănânc o mâncare bună sau rea, depinde cum îmi este norocul și las acolo între 70 și 100 euro, funcție de câți suntem, 3 sau 4. 100 euro la 4 oameni este destul de mult, nici pe departe mai ieftin ca-n România așa cum se vehiculează de când Thassosul este la modă. Ei, în punctul ăsta situația devine dramatică. În loc ca grecul să se bucură că am băgat 100 de euro în serviciile lui (nu extraordinare) și să îi vorbească de bine pe români care sunt darnici și nepretențioși, el îmi dă un desert “din partea casei”. În ce constă desertul? Fie într-o feliuță de pepene la 4 oameni, fie în 4 cupe minuscule de înghețată, fie într-o mizerabilă prăjiturică specifică, un griș cu sirop de zahăr și pesmet. Oricare din aceste deserturi nu depășește 1 euro. Deci el îmi oferă 1 euro pentru cei 100 de euro pe care eu i-am cheltuit la el, având în tot acest timp atitudinea nerușinată a celui care-mi face o favoare. Iar eu, românul, vin la mine în țară și spun de câte ori am ocazia și oricui are timp să mă asculte, cât de minunați sunt grecii. Atât de minunați încât iau de la mine o cârcă de bani pentru o insulă frumoasă dar în care nu au investit nimic, pentru că Thassos asta este, o insulă stearpă, cu livezi de măslini, cu stâncile care asigură pitorescul plajelor dar în care nimeni nu a investit nimic, nu există nicio atracție turistică, nu există nici măcar indicatoare către puținele locuri de vizitat, nu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nimic. Și când zic nimic, nimic înseamnă că nu îți oferă nici măcar cât Mamaia sau Eforie. Ai un cadru natural frumos, mulțumim zeilor greci pentru asta, cârciumi și cazare. Atât.

Asta a fost anul trecut, când mi-am promis că nu mai merg în Thassos niciodată pe banii mei, dacă plătește altcineva, cu plăcere! Anul trecut comparam insula cu litoralul românesc și consideram că am cheltuit aiurea banii.

Anul ăsta îmi vărs mai abitir revolta față de greci, întoarsă dintr-o vacanță aflată în topul preferințelor mele, Benidorm, Spania.

Tot despre oameni o să scriu…și da, o să-i compar cu grecii pentru simplul motiv că la greci m-am simțit ca și când în virtutea unei reclame nemeritate mi-au luat banii și nu au făcut absolut nimic pentru mine, la spanioli am simțit că am dat niște bani pentru care ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să mă simt extraordinar, să plec cu o amintire plăcută și să revin, pentru mine acesta fiind definiția corectă a turismului, ca parte distinctă a comerțului.

Încep cu hotelul. Am stat la un hotel imens, o adevărată industrie, 43 de etaje, cel mai înalt hotel din Europa. A început prost, am intrat în cameră și am constatat că în ciuda faptului că în cameră era impecabil de curat, la baie, unul dintre prosoape era folosit…Să semnalez neregula sau pur și simplu să las prosopul jos și să aștept să mi-l schimbe? Am ezitat pentru că aveam experiența Thassosului de anul trecut când am semnalat jegul infernal din cameră iar grecul ne-a spus că nu e treaba lui. Am ales totuși să merg la recepție. Reacția a fost promptă: scuze după care mi-au schimbat camera. Da? Deci nu au schimbat prosopul, nu au trimis camerista. Au schimbat camera.

20160806_163145

Restaurantul…am avut, la fel ca toți ceilalți oaspeți, demipensiune în sistem bufet. Este prima dată când văd într-un restaurant de gen, personal impecabil calificat, dar asta cred că e normal – faptul că se mișcau foarte repede, că totul decurgea după o anumită schemă extrem de eficientă. Am calculat și acești angajați aveau maxim 7 ore libere pe noapte, deci teoretic ar fi trebuit să fie și să arate obosiți, așa cum suntem învățați de pe litoralul românesc, așa cum grecii abia se târșâie când e vorba să-ți aducă ceva. Practic însă, zi de zi, dimineața și seara am văzut aceleași (erau mereu aceeași, nu lucrau în ture) fețe zâmbitoare, aceiași oameni muncitori, dornici să te facă să te simți bine, să te ajute, oameni care-și făceau munca cu plăcere, cu bucurie.

Salvamarii și personalul de securitate de pe plajă și din parcurile de distracții în care am fost – în afară de faptul că purtau o uniformă și o purtau într-o manieră decentă, nu cu chiloții trași prin cur cum sunt salvamarii români ieșiți la agățat pe plajă, își făceau treaba cu atenție și responsabilitate.

Salvamarii erau atenți în special la copiii aflați singuri în apă, fluierau insistent până când un adult își asuma copilul cu pricina.

Aqualandia și Terra Mitica, cele două parcuri de distracție unde accesul la atracții era condiționat de depășirea unei limite de înălțime, sunt două alte exemple de profesionalism – foarte atenți la respectarea regulilor de siguranță. Unul dintre copiii cu care eram se afla la limita admisă de înălțime și de fiecare dată era măsurat.

Poate că pare plictisitor sau enervant să fii fluierat de salvamar sau să ți se măsoare mereu copilul dar ca părinte m-am simțit foarte confortabil să știu că atenția mea este dublată de atenția unor oameni care își fac treaba cum se cuvine și din nou, cu zâmbetul pe buze, prietenoși, mereu cu o glumă, pozitivi, calzi, atenți la nevoile mele.

20160804_120152

Angajatul cel mai tare a fost un băiat de la Mundomar, unul singur era responsabil cu acest serviciu și tare sunt curioasă cum se numea jobul lui – un puști care purta în spate un rezervor cu apă, exact ca un vermorel, cu care stropea oamenii. Mda, la Mundomar am asistat la 3 spectacole într-o arenă unde exista umbră dar era totuși cald iar treaba acestui băiat era să ne răcorească…pare banal, chiar cred că este un job banal, dar el se bucura sincer de bucuria pe care le-o aducea celor stropiți. Nu știu dacă reușesc să pun în cuvinte o chestie atât de banală dar băiatul ăsta întruchipează spiritul turismului din Benidorm. Jobul lui ar fi putut fi să stropească oamenii însă el a ales să transforme asta în a aduce bucurie oamenilor, în a se juca, a transformat un job monoton în ceva extraordinar, era omul care aducea cele mai multe zâmbete, omul cel mai chemat, eu l-am chemat de multe ori, nu ca să mă stropească ci ca să mă joc cu el și a răspuns cu promptitudine. 10 ore pe zi, zi de zi, tot sezonul care nu este de 3 luni, stropea oamenii cu zâmbetul pe buze, atent la chemările din toate părțile, cu discernământ, căuta copiii, bătrânii, femeile gravide, se bucura de fiecare reacție venită din partea celor stropiți. Cred că era un om fericit.

Să fac și un calcul meschin – un vermorel costă maxim 10 euro, deci, în această stațiune de pe coasta Spaniei, cineva, cu o investiție de 10 euro face fericiți mii de oameni pe sezon și, mai important decât asta e cum o face: puteau să-mi spună că după ce am plătit 100 de euro intrarea în parcul lor îmi oferă răcoreală gratis (un fel de pomană grecească pe banii mei – desertul moca) sau după ce am dat 100 de euro ca să intru în parcul lor îi văd că se străduiesc în cele mai inventive și plăcute moduri să-mi ofere o experiență plăcută. Personal prefer a doua variantă, meschinăria și manipularea grecilor nu ma convinge.

20160808_122949

Iar cea mai tare chestie, pe care o au în comun – salvamari, chelneri, recepționeri, barmani, spălători de mese – toți cântă!!!! În timp ce-și fac treaba, atunci când nu interacționează direct cu turiștii, cântă, fiecare fredonează ceva, se mișcă pe ritmul muzicii din capul lor, cum vezi prin reclame gospodinele acelea care dau cu aspiratorul în pași de dans – e o stare de spirit, sunt sigură că o știți, fiecare dintre noi a făcut măcar o dată ceva treabă prin casă cu muzica la maxim. Ei, așa muncesc spaniolii ăștia simpatici din Benidorm.

Mi s-a părut extraordinar. Eram acolo în concediu, ca să mă simt bine, să mă bucur de viață, dar eu nu mă pot bucura de viață dacă la masă mă servește vreo fătucă terminată de oboseală care abia își târâie picioarele. Dacă văd așa ceva mă apucă mila, o compătimesc, mă gândesc ce condiții mizere de muncă are și nu mă mai simt deloc bine. Pe când când îi văd pe spaniolii ăștia veseli, prietenoși, cu rimul în sânge și cu cântecul pe buze, am o stare bună, de vacanță, mă molipsesc de la ei.

Iar oamenii, ceilalți turiști, au și ei locul lor special în sufletul meu: este prima mea vacanță la mare în care văd pe o plajă mulți oameni veniți la mare ca să se bălăcească, să se joace, să se odihnească. Din păcate am primit moștenirea litoralului românesc și nu numai a litoralului ci a nației care suntem, unde mai ales în vacanțe, suprema distracție este mâncarea și băutura. Am crescut cu porumbul și gogoșile pe plajă, cu micii și berea pe pătură, oricând, la orice oră, nu de foame, doar de distracție. Aspectul ăsta cu toate că este specific nouă, se constituie într-un mare minus la adresa Thassosului, care din lăcomia de a-i face pe români să vină indiferent de condiții, s-au adaptat și și-au împuțit frumoasele plaje cu jalnicii vânzători ambulanți întru satisfacerea nevoilor gurmande ale românilor care nu știu să se distreze altfel.

Mi-am făcut un tatuaj la salonul unui român în Benidorm și mi-a spus o treabă foarte deșteaptă: că vin acolo în vacanță românii care muncesc în Madrid și că nu se mai deosebesc de ceilalți turiști, au fost asimilați civilizației spaniole, s-au adaptat condițiilor și le place. Poate că dacă am putea spune la fel și despre Thassos, am avea într-adevăr o destinație de vis la 600 km. de casă. Dar nu putem spune, thassosienii s-au adaptat ei românilor și a devenit un fel de eforie turcoaz în care vânzătorii ambulanți vorbesc doar altă limbă, micii și sarmalele au pătruns în cârciumi chiar dacă deocamdată rețeta nu e desăvârșită, iar berea extrem de scumpă curge râuri-râuri în burțile românilor. Apropos, 1 euro pentru o bere pe Costa Blanca sună mai bine ca 3,5 euro pentru un Mytos. Doar că pe plaja Poniente sau Levante lumea joacă volei sau tenis, bere se consumă prea puțin.

Nu prea știu ce să spun în final…

Că este o vacanță care mi-a plăcut mult, că m-am simțit bine asta e clar. Dar simt și o tristețe că traiul în țara mea mă face să fiu impresionată de niște oameni care nu fac decât să-și facă treaba bine și cu plăcere. Treaba bună și făcută cu drag ar trebui să fie firescul lumii în care trăim, nu cred că asta trebuia să mă impresioneze. Este trist că normalitatea este wow, că suntem nevoiți să mergem departe de țară că să vedem oameni normali, că abia la peste 2000 de km de acasă avem șansa de a învăța ce este aceea o vacanță.

Îmi pare rău că noi românii cerem atât de puțin de la viață și nu pentru că suntem modești ci pentru că habarnavem ce să cerem, ne mulțumim cu jalnicul desert grecesc pretins gratis dar plătit de turiștii români cu bani grei dați pe nimic.


În articolele următoare voi povesti experiența din parcurile tematice din Benidorm. O altă față a distracției!

20160806_182937

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 881 de alți urmăritori