SuperBlog 2016

Mi-e dor de vremea când scriam zilnic, dintr-o suflare, cu drag și imaginație! Au fost vremuri trăite la intensitate maximă, cu emoții puternice care se cereau exprimate în scris…acum apele curg liniștite sau doar aparent liniștite, dar pofta de vârtejuri amețitoare a rămas.

Mi-am tot propus să revin la vechile și bunele obiceiuri, mai ales că mi-e drag să scriu, mă relaxează, mă clarifică și mă distrează, dar nu prea mi-a ieșit, probabil că aveam nevoie de un brânci concretizat într-un bun motiv.

Pe de altă parte simt că direcția blogului se schimbă, nu mi-e clar spre ce ne îndreptăm eu și blogul, dar e clar că nu mai suntem ce am fost.

În acest tulbure context, provocarea SuperBlog 2016 a venit ca o gură de aer, un colac de salvare sau o pereche de ochelari cu care să vedem mai clar luminița de la capătul tunelului.

Competiția se află la a 13-a ediție, participarea este gratuită, se adresează tuturor deținătorilor de blog, indiferent de vechime și trafic și se desfășoară în perioada 1 octombrie – 30 noiembrie. Mai multe detalii și regulamentul sunt aici.

Pentru mine toamna asta s-a tradus în multe schimbări: am schimbat școala, grădinița, iar acum îmi anunț participarea la SuperBlog 2016.

Îmi propun să readuc plăcerea scrisului în viața mea odată cu participarea la această competiție care înseamnă creativitate, consecvență, atenție și punctualitate și la final să se fi conturat și noul drum pe care merg împreună cu blogul meu drag.

Așadar, urați-mi noroc și țineți-mi pumnii!

Anul ăsta merg la Webstock!

Scriu pe acest blog de când am avut mai mult timp liber decât când mergeam la serviciu dar nu suficient încât să vorbesc cât aș fi vrut cu prietenii. Altfel spus, am început să scriu când am intrat pentru a doua oară în concediul pentru îngrijire copil, acesta fiind probabil motivul pentru care blogul a fost asimilat nișei de parenting.

În decursul anilor am fost invitată și am onorat multe evenimente pe segmentul de parenting, am cunoscut mulți oameni faini, am aflat lucruri interesante și mai ales am crescut ca și blogger, însă nu este o nișă în care să mă regăsesc 100%. Asta nu înseamnă nici că mi-am găsit locul în altă parte ci mai degrabă că sunt în căutări.

Așa că, anul ăsta merg la Webstock, cea mai importantă conferință dedicată social media din România, aflată la a 9-a ediție.

Știu deja că mă voi întâlni cu câțiva oameni faini pe care îi știu din mediul on-line dar abia aștept să cunosc oameni noi care se anunță a fi foarte interesanți. S-au anunțat deja primii speakeri și vor urma și alții, iar pentru a afla cine sunt aceștia putem urmării ultimele detalii pe site și pe rețelele sociale.

Evenimentul va avea loc pe 30 septembrie și deja s-a dat drumul votului la Online Personality of the Year. Oricine poate să își susțină preferatul, intrând în aplicație și votând (http://bit.ly/2c8kgcO). Câștigătorii de la această categorie, precum și cei de la celelalte categorii din concurs vor fi anunțați în cadrul Galei, pe 30 septembrie, la JW Marriott.

Cine dorește, poate solicita gratuit o invitație la gală. Detalii, aici: http://www.2016.webstock.ro/premii.php#top

Acestea sunt ultimele zile în care se mai fac înscrieri dar pentru cei care nu vor ajunge dar își doresc totuși să țină aproape, evenimentul va fi transmis live pe site, pe 30 septembrie.

Eu cu siguranță voi pune în cuvinte impresiile, noutățile aflate și le voi împărtăși aici, pe blog.

Webstock este un eveniment organizat de Evensys și Vodafone în colaborare cu Bitdefender, HP, Coca-Cola, McDonald’s, Raiffeisen Bank, LG, Staropramen și Siviero Maria.

Țeapă cu ceas cu gps de la Kid GPS

A văzut mama într-o telenovelă un ceas cu GPS și i s-a părut o idee excelentă. Vorbind cu o vecină, aceasta s-a lăudat că nepotului i-au cumpărat deja părinții. Cum, de unde, cât costă? Cum ziua lui Victor vine cu pași repezi, s-a făcut mama luntre și punte, a vorbit cu fiul vecinei care i-a comandat ceasul, au cumpărat și un sim și ca să fie surpriza surpriză s-au străduit să-l și pornească. Așa se face că săptămâna trecută m-am trezit cu un telefon de la mama, cu vocea sufocată de nervi, abia înțelegeam ce spune. Mă rog, mi-a povestit toată tărășenia și în plus că trebuia microSim iar ei cumpăraseră nanoSim și că nu-l mai poate scoate din ceas.

Așa a început “relația” mea cu Kid GPS. Primul lucru am căutat să iau legătura cu ei și mi s-a părut destul de dubios că pe site, pe blog și pe pagina lor de facebook se recomanda comunicarea prin intermediul e-mail. M-am conformat, am trimis un mail în care solicitam o adresă unde să pot veni cu ceasul pentru service. După un schimb de mailuri oarecum la mișto am primit un formular și recomandarea să trimit la o anumită adresă, prin curier, formularul completat, factura și ceasul, asumându-mi să suport costurile de expediere și costul reparației. Practic să trimit tot și să nu rămân nici cu ceasul nici cu garanția că l-am achitat. Ăsta e momentul în care totul a devenit extrem de dubios.

Schimbul de mailuri a continuat și a culminat când mi-au recomandat să mă duc cu ceasul la un ceasornicar pentru că ceasornicarii au pensete foarte delicate (!!!!!!!!!).

M-am înfuriat, tonul din mailuri era deja unul ironic și impertinent, recomandările și soluțiile pe care mi le propuneau erau de-a dreptul halucinante așa că am lăsat un comentariu pe pagina lor de Facebook cu intenția de a avertiza potențialii cumpărători asupra faptului că nu asigură service pentru produsele comercializate. În câteva minute am primit BAN. Le-am trimis mail în care le-am bătut obrazul pentru că nu-și asumă responsabilitatea și le-am adus la cunoștință că urmează să-i reclam la OPC.

Mai jos redau un fragment din răspunsul lor:
Succes cu reclamatia, nu stim exact ce o sa reclamati dar success!

Responsabilitate pentru ce mai exact? Pe site scrie ca functioneaza cu
cartel micro, in instructiuni scrie ca functioneaza cu cartela micro
(asta daca le-ati citit si pe acelea cu atentie). Nu cred ca trebuie
sa venim la dvs acasa sa va introducem si cartel in slot?

Dvs ati procedat urat pentru ca ati mintit pe facebook si ati incercat
sa ne stricati reputatia pe facebook. Din aceasta cauza aveti BAN.

Nu suntem noi chiar Depanero insa ne descurcam cu service-ul pe care
il avem . Avem peste 1000 de client multumiti de produsele si de
servicile noastre. Asa ca noi suntem multumimti.

Pe viitor citit cu atentie tot ce vi se scrie (mail, instructiuni etc…)

Succces!

Ce am înțeles eu din acest ultim răspuns din partea lor?

  1. Că pot să-i reclam, OPC-ul nu va avea ce să le facă! De ce? Firma nu este înregistrată sau ce?
  2. Că sunt cam proastă de nu am reușit să introduc cartela. E drept că nu le-am spus că mama are 66 ani, că e total atehnică, la fel și vecina….dar am considerat că asta nu e treaba nimănui. Și nu știam că service-ul se acordă numai geniilor în timp ce proștii sau bătrâni trebuie luați la mișto.
  3. Cu toate că pe magazinul lor online scrie că garanția înseamnă înlocuirea produsului, într-unul dintre mailuri mi-au spus că înlocuiesc produsul dacă este nepurtat…cum ar veni, îl primești și dacă nu-ți place culoarea sau forma, ți-l schimbă, dacă îl pui în funcțiune și constați că nu e ce voiai tu, asta e, e purtat, deci te speli cu el pe cap!
  4. Că a povesti pe Facebook ce am pățit înseamnă că stric reputația și mai ales că echipa Kid GPS nu a putut formula un răspuns care să le păstreze și consolideze buna reputație, singurul lucru de care au fost capabili fiind să ascundă comentariul meu de ochii clienților și să îmi restricționeze accesul pentru ca nemulțumirea mea să nu mai fie cunoscută, pe pagina lor să fie numai comentarii de la clienți mulțumiți.
  5. Că au deja 1000 de clienți mulțumiți. Despre numărul clienților nemulțumiți nu știm nimic pentru că ei au fost reduși la tăcere prin ban.

A doua zi după acest schimb de mailuri am intrat în posesia ceasului. Fiind vorba despre un nanoSim introdus în slot de microSim, acesta a ieșit fără probleme, doar mama nu știa cum să facă. Am introdus sim-ul corect, am setat ceasul citind instrucțiunile (sic!) și acum, ca și (deja) client îmi pot spune părerea despre produs:

  • Butonul de SOS este poziționat în așa fel încât se apasă involuntar tot timpul, deci practic este inutil.
  • GPS-ul are o eroare de aproximativ 500 metri ceea ce îl face să fie inutil.
  • Antena este foarte slabă așa că pe partea de telefon are semnal doar în București, în Cornetu de exemplu nefiind utilizabil, ceea ce mă face să cred că nici pe munte nu este de prea mare folos.
  • Cu toate că în specificațiile tehnice scrie că acumulatorul rezistă până la 3 zile, în realitate bateria ține mai puțin de 24 ore, device-ul fiind folosit doar ca ceas.
  • Încărcătorul cu care a venit în colet nu se potrivește cu ceasul, mufa este mai lungă decât permite slotul pentru încărcare și prin urmare nu încarcă. Încarc ceasul cu încărcătorul telefonului. Iar la mailul în care le semnalam acest aspect nu am primit răspuns, probabil că m-au blocat și acolo. Destul de profi, ca să mă exprim delicat!

Cam asta despre minunatul ceas cumpărat de la Kid GPS. Aveți grijă ce cumpărați și mai ales de la cine, aveți grijă la raportul calitate/preț, nu întotdeauna un preț mic înseamnă o afacere bună. Și mai ales, vă sfătuiesc să deveniți circumspecți atunci când unui produs, oricare ar fi el, îi sunt aduse numai comentarii pozitive. În primul rând că este imposibil ca absolut toți clienții să fie mulțumiți și în al doilea rând un comerciant care nu-și asumă responsabilitatea pentru comentarii negative, pentru clienții nemulțumiți, care-i ia la mișto, denotă că este interesat exclusiv de vânzare, de profitul personal uitând cu desăvârșire de satisfacția clientului.

Clientul – omul atașat buzunarului

thumb_IMG_7010_1024

Vara trecută, când la Divertiland m-au controlat în poșetă (nu în geanta de plajă ci în poșeta în care țin actele, cheile, tampoanele, rujurile) și mi-au confiscat sticla începută de apă plată (aveam o sticlă de jumătate de litru, nu un bidon de 10 litri, for God’s sake!!!!!!!!!) am jurat că nu mai calc vreodată în vreun parc de genul. M-am simțit umilită, deposedată de orice demnitate umană, ca un fraier care este primit acolo contra unei taxe doar pentru a mi se mai lua încă o sacoșă de bani pe consumația pe care o voi face obligat-forțat. Înțeleg regula care interzice accesul cu mâncare și băutură în incinta complexului pentru asigurarea igienei, însă a umbla în geanta unui om și a-i lua apa, în condițiile în care afară sunt 40 de grade, este un abuz, asta în primul rând și apoi este o dovadă de marketing de toată jena. Să justific un pic această ultimă afirmație: ca să mă duc la Divertiland cu copiii mă costă 90 lei intrarea, benzina încă 30 lei, 120 lei dintr-un foc, deci nu o să stau o oră, stau toată ziua ca să amortizez costurile. Asta înseamnă că o să ni se facă foame și sete, plus că sunt copii, vor înghețată, gogoși și alte prostii, mai calculez 200 de lei consumație și ajung la aproximativ 300 lei pentru o zi de ștrand în București, ceea ce este….very, very expensive!!!! Decât să mă duc de 3 ori la ștrand, mai bine mă duc 5 zile la mare.

Așa se face că am avut mari rezerve când am aflat că în vacanța în Benidorm urma să petrecem 3 zile în cele 3 parcuri tematice ale orașului.

Aqualandia a fost primul, ca și tobogane comparabil cu Divertiland, însă per ansamblu atât de diferit!!!!! Am găsit un cadru natural de vis, cu palmieri și leandri înfloriți, cu posibilitatea de a sta la umbră naturală, locul betoanelor din București fiind luat de iarbă, doar alei asfaltate, în rest multă vegetație…Prima impresie bună!

thumb_IMG_7014_1024

Dar, la o privire mai atentă văd cozile!!! Aceleași cozi la tobogane, aproape la fel ca la noi, doar că aici spațiul de stat la coadă era totuși protejat de umbră și existau și stropitori…ușor dezamăgită mă așez la prima coadă. Nedumerită, nu reușeam să văd ce se întâmplă, cert este că stăteam la coadă, fără să am colac, fără să știu cum urma să fac rost de el. Ajunsă mai în față am început să înțeleg. Când un om ieșea din bazinul de la baza toboganului, înmâna colacul unei persoane de la coadă. Ciudat! Recunosc că priveam perplex această organizare simplă și câteva minute nu am înțeles nimic. Nu înțelegeam cum fac dacă vreau să mă dau de mai multe ori pe același tobogan…Observam că nimeni nu pleacă cu colacul. Apoi am văzut că prin alt loc intrau oameni fără să stea la coadă….Eram bulversată de-a dreptul. După o tură prin parc, am înțeles care era mersul:

Fiecare atracție avea alocat un anumit număr de colace verzi, exact atât cât permitea capacitatea atracției respective în așa fel încât să te simți bine și să nu fie aglomerat. Oamenii stăteau frumos la coadă și când spun frumos asta înseamnă, cum am menționat deja, că deasupra aveau un umbrar și stropitori care să-i răcorească, luau colacul, se dădeau o dată și dădeau colacul mai departe. Dacă voiau să se mai dea încă o dată, luau coada de la capăt. Știu că pare foarte nașpa, dar, în timp ce stăteam la o coadă civilizată (cel mai mult am stat 10 minute), fără să mă împingă nimeni, la umbră și răcoare, mi-am amintit cu câtă frică stăteam la Divertiland când știam că fii-meu e îmbrâncit de toată lumea pe scări sau cât de frustrant era să aștept în plin soare să se elibereze vreun colac ca să apuc să mă dau și eu măcar o dată.

Tot referitor la colace – pentru 6 euro primeam un colac galben pe care îl puteam păstra întreaga zi (exista și varianta cu 3 euro/jumătate de zi). Colacele gratuite, cele pentru care stăteai la coadă erau verzi. Cu colacul galben accesul la orice atracție se făcea prin altă parte, fără să mai stai la coadă. Cum zice românul dar doar spaniolul practică, „dai un ban dar stai în față!”

Mergând de la un tobogan la altul am găsit „Picnic Area”, șoc, șoc, șoc!…o pajiște cu palmieri și alți copaci, cu mese dar și cu foarte mult spațiu unde oamenii își întinseseră pături și, culmea, mâncau și beau din ce își aduseseră de acasă!!!! Noi nu aveam nici apă, crezând că nu avem voie…20160805_160621

Mundomar a fost al doilea parc tematic vizitat – un fel de zoo cu animale marine în special, dar mai erau și altele, exotice, principala atracție fiind, totuși, delfinii și leii de mare.

Și aici organizarea a fost exemplară. Existau 4 tipuri de spectacole, delfini, lei de mare, păsări exotice și păsări răpitoare (m-am îndrăgostit). La intrare am primit harta complexului pe care aveam și orarul activităților, în afară de spectacole fiind ore când se hrăneau animalele, ore când se făceau fotografii cu animalele. Toate erau puse în așa fel încât să-ți poți organiza traseul funcție de ce vrei să vezi și la ce activități vrei să participi.

Drumul dintre arenele în care se desfășurau spectacolele l-am parcurs confortabil, așa cum deja ne așteptam, pe sub aceleași umbrare făcute din coajă de palmier (wow, ca să vezi ce soluție ieftină au găsit!!!!), bucurându-ne de stropitori și de muzica discretă ce se revărsa din boxele mascate printre boscheții de leandri.

20160808_121144.jpg

Orele spectacolelor au fost respectate cu sfințenie, așa încât să nu se decaleze restul zilei din cauza vreunei întârzieri.

La Mundomar am vazut cel mai frumos spectacol cu delfini, un vis, despre care nu vreau să scriu pentru a nu strica plăcerea celor care poate vor merge. Ca fapt divers, pentru că nu știu tehnic cum au realizat asta, dar pentru mine a fost wow – prietena mea a filmat cu telefonul o parte din spectacol și a vrut să-l pună pe facebook însă a primit mesaj că imaginile intră sub incidența drepturilor de autor. Bănuiesc că e o treabă simplu de realizat și atât de elegantă scutind vizitatorii de disconfortul creeat de veșnicele indicatoare cu “filmatul interzis”. Poți filma, poți păstra o amintire, dar nu poți face publice filme cu spectacolul!  Fair enough

20160808_134145.jpg

Despre cel mai tare angajat am scris data trecută, aici la Mundomar era băiatul care cu un vermorel răcorea spectatorii din tribună și părea că asta e marea lui fericire în viață. În afară de el mai era un băiat tot din staff-ul parcului care circula printre oameni și vindea înghețată.

Înainte de această vizită m-am gândit că e destul de trist să ne distrăm văzând animale în captivitate și știu că acesta este un aspect destul de controversat în cercurile părințești, cu toate că, chiar dacă iubesc animalele, nu sunt de acord sa privez copilul de zoo, cred că tocmai expunerea îl ajută să înțeleagă Și de data aceasta am fost surprinși:

În primul rând animalele captive sunt foarte bine îngrijite, au spații generoase, condiții adecvate, dovadă fiind chiar puiuții de delfin care înoată într-un bazin lipiți de mămicile lor.20160808_113314

În al doilea rând, toate cele 4 spectacole sunt concepute pentru a oferi educație, în public fiind preponderent copii. Pe de o parte vorbeau foarte onest despre cât de rău le este animalelor în captivitate dar și despre faptul că un animal captiv de ani de zile sau chiar născut în captivitate nu ar supraviețui în libertate.

Pe de altă parte erau repetate aproape obsesiv reguli de protecție a mediului. Mă gândeam că acei copii învață de mici mici cât este de important să protejezi planeta și mai ales că planeta este a noastră, a tuturor. Mi-a rămas în minte o replică din spectacolul leilor de mare “Alex, plaja este a tuturor!” ca bună explicație a atmosferei găsită pe plajele lor, despre care am scris deja, plaje care chiar erau ale tuturor, nu ca la noi, doar ale patronilor de șezlonguri și a jegurilor care vând porumb/gogoși/nămol/șicevămaitreceprincap/mi-e scârbă.

Ultimul parc vizitat a fost Terra Mitika pe care noi l-am combinat cu Iberia Park, fiind unul lângă altul.

Am găsit aceleași cozi ordonate ca la Aqualandia, aceeași atenție pentru confortul termic al vizitatorilor. Pentru că aici accesul nu era permis în costum de baie și totuși existau multe tiribombe în care te făceai fleașcă, existau cabine unde te puteai usca în câteva minute, cu tot cu haine, care mi s-au părut geniale.

20160810_201723

Ca și la Aqualandia, accesul era permis în funcție de înălțime, la fiecare atracție a parcului, personalul controla acest aspect precum și sistemele de siguranță, centuri, poziții, cu mare atenție și fără să pară mereu plictisiți și sictiriți așa cum vezi prin parcurile de la noi.

Am mers cu teama că nu o să avem în ce să ne dăm, că toate vor fi atât de periculoase încât nu o să avem tupeu să ne dăm și ne așteptam să stăm doar câteva ore. Ei bine, nu a fost așa. Existau atracții pentru toate vârstele, toate înălțimile și toate gradele de frică, suficient de multe încât să stai toată ziua.

În Iberia Park am fost spectator la un teatru de copii care a fost atât de mișto încât aș putea spune liniștită și fără să fiu penibilă că eu sunt zurli!!!!!!!!!!!!!

20160810_193213

Ca și concluzie, am petrecut 3 zile minunate în aceste parcuri ale Benidormului, practic sarea și piperul vacanței. Mi-am reconfirmat și m-aș bucura să învețe și managerii români că marketing nu înseamnă să te cramponezi să iei banii clientului până într-acolo încât să-i confiști sticla începută de apă plată, ci înseamnă a face tot ce-ți stă în puteri, cu imaginație și respect, pentru a-i asigura confortul și distracția.

Credeți că încasările erau mai mici în parcurile din Benidorm pentru că aveau zonă de picnic și oamenii veneau cu mâncarea de acasă? Hai să fim serioși, după o oră de bălăceală, de tiribombe sau de stat la un spectacol tot cumperi apă/bere/suc rece. Publicul este format preponderent din copii care, chiar dacă mănâncă mâncarea adusă de acasă, tot o să ceară înghețată, suc, cartofi prăjiți…oferta ta ca parc de distracții poate fi atât de atractivă încât să-ți asigure câștigurile chiar dacă mă lași să vin cu o sticlă de apă, o pâine și un salam. Ca să nu mai spun că dacă mă simt bine, dacă eu observ că tu te străduiești în mod sincer și real să mă faci să mă simt bine, am o disponibilitate mai mare de a cheltui la tine decât dacă îmi confiști sticla de apă, ceea ce mă face să nu mai vin – pa, pa, Divertiland, ne vedem niciodată, așa cum spune Vlad!

Cred că este important pentru turismul românesc să înțelegem odată pentru totdeauna că omul aflat în vacanță își dorește să se simtă bine, să se distreze, să se odihnească iar scopul managerilor, administratorilor de parcuri de distracții, hoteluri, pensiuni, ar trebui să fie în primul rând să ofere clienților confortul unor servicii de calitate. Acest simplu fapt asigură câștiguri mult mai mari decât asigură planurile de vânzări actuale, cele care iau în calcul buzunarele, neglijând clientul atașat lor.

thumb_IMG_7212_1024

Acum știu ce să cer de la o vacanță

20160806_180127

“Omul sfințește locul” este mai mult de un proverb, este ceea ce dă sens impresiilor mele despre un loc.

Amintirile din vacanțele mele sunt în proporție mare legate de oameni și tot în funcție de oameni mă repoziționez față de mine și semenii mei.

Experiența mea în materie de litoral se reduce la România, Bulgaria, Thassos, Costa Brava și Costa Blanca, Spania.

Bulgaria este pe medie, oferă maxim din ce poate oferi, așa că nu o iau deloc în discuție.

Thassosul cel mult lăudat m-a impresionat extrem de negativ din cauza indolenței și autosuficienței grecilor și a spiritului lor manipulator iar asta m-a făcut să mă gândesc că noi, românii, ne mulțumim cu foarte puțin și suntem dispuși să ne vindem pe nimic. Să mă explic, cu toate că despre insula turcoaz și prăduitorii ei greci am mai scris anul trecut. Pe parcursul celor 2 săptămâni petrecute acolo am avut permanent sentimentul că sunt unul din milioanele de turiști neimportanți care vor veni pe insulă indiferent dacă ei, grecii, fac sau nu fac ceva pentru ca eu să mă simt bine acolo. Și nu fac nimic. Îmi vând o cameră cu frigiderul stricat, nu-l repară și nici rușine nu le este chiar dacă eu am plătit pentru o cameră cu frigider. Nu-i deranjează că le curge la recepție apa de la chiuveta stricată din camera mea. Dacă la cârciuma unde aleg să-mi petrec serile, pe banii mei, se termină băutura mea preferată, durează 4 zile să aducă o altă sticlă, chiar dacă eu sunt unul din cei 4 clienți care le face vânzare.

Ca să nu mai pomenesc din nou de jegul de pe plajă, de aglomerație, de meniurile cu mici și sarmale, de vânzătorii de porumb și gogoși identici cu cei din România.

Noi, românii, suntem atât de buni încât suntem dispuși să trecem cu vederea toate aceste neajunsuri care se întâmplă pe banii noștri, pentru că, nu-i așa, ce minunați sunt grecii care ne oferă desertul gratis…Îmi vine să vomit când aud treaba asta, jur! De pe locul pe care stau eu, lucrurile se văd în felul următor: mă duc în minunata tavernă care numai grecească nu este pentru că economia insulei i-a împins să angajeze români pe salarii de nimic, mă întâmpină româncuța neaoșă, mănânc o mâncare bună sau rea, depinde cum îmi este norocul și las acolo între 70 și 100 euro, funcție de câți suntem, 3 sau 4. 100 euro la 4 oameni este destul de mult, nici pe departe mai ieftin ca-n România așa cum se vehiculează de când Thassosul este la modă. Ei, în punctul ăsta situația devine dramatică. În loc ca grecul să se bucură că am băgat 100 de euro în serviciile lui (nu extraordinare) și să îi vorbească de bine pe români care sunt darnici și nepretențioși, el îmi dă un desert “din partea casei”. În ce constă desertul? Fie într-o feliuță de pepene la 4 oameni, fie în 4 cupe minuscule de înghețată, fie într-o mizerabilă prăjiturică specifică, un griș cu sirop de zahăr și pesmet. Oricare din aceste deserturi nu depășește 1 euro. Deci el îmi oferă 1 euro pentru cei 100 de euro pe care eu i-am cheltuit la el, având în tot acest timp atitudinea nerușinată a celui care-mi face o favoare. Iar eu, românul, vin la mine în țară și spun de câte ori am ocazia și oricui are timp să mă asculte, cât de minunați sunt grecii. Atât de minunați încât iau de la mine o cârcă de bani pentru o insulă frumoasă dar în care nu au investit nimic, pentru că Thassos asta este, o insulă stearpă, cu livezi de măslini, cu stâncile care asigură pitorescul plajelor dar în care nimeni nu a investit nimic, nu există nicio atracție turistică, nu există nici măcar indicatoare către puținele locuri de vizitat, nu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nimic. Și când zic nimic, nimic înseamnă că nu îți oferă nici măcar cât Mamaia sau Eforie. Ai un cadru natural frumos, mulțumim zeilor greci pentru asta, cârciumi și cazare. Atât.

Asta a fost anul trecut, când mi-am promis că nu mai merg în Thassos niciodată pe banii mei, dacă plătește altcineva, cu plăcere! Anul trecut comparam insula cu litoralul românesc și consideram că am cheltuit aiurea banii.

Anul ăsta îmi vărs mai abitir revolta față de greci, întoarsă dintr-o vacanță aflată în topul preferințelor mele, Benidorm, Spania.

Tot despre oameni o să scriu…și da, o să-i compar cu grecii pentru simplul motiv că la greci m-am simțit ca și când în virtutea unei reclame nemeritate mi-au luat banii și nu au făcut absolut nimic pentru mine, la spanioli am simțit că am dat niște bani pentru care ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să mă simt extraordinar, să plec cu o amintire plăcută și să revin, pentru mine acesta fiind definiția corectă a turismului, ca parte distinctă a comerțului.

Încep cu hotelul. Am stat la un hotel imens, o adevărată industrie, 43 de etaje, cel mai înalt hotel din Europa. A început prost, am intrat în cameră și am constatat că în ciuda faptului că în cameră era impecabil de curat, la baie, unul dintre prosoape era folosit…Să semnalez neregula sau pur și simplu să las prosopul jos și să aștept să mi-l schimbe? Am ezitat pentru că aveam experiența Thassosului de anul trecut când am semnalat jegul infernal din cameră iar grecul ne-a spus că nu e treaba lui. Am ales totuși să merg la recepție. Reacția a fost promptă: scuze după care mi-au schimbat camera. Da? Deci nu au schimbat prosopul, nu au trimis camerista. Au schimbat camera.

20160806_163145

Restaurantul…am avut, la fel ca toți ceilalți oaspeți, demipensiune în sistem bufet. Este prima dată când văd într-un restaurant de gen, personal impecabil calificat, dar asta cred că e normal – faptul că se mișcau foarte repede, că totul decurgea după o anumită schemă extrem de eficientă. Am calculat și acești angajați aveau maxim 7 ore libere pe noapte, deci teoretic ar fi trebuit să fie și să arate obosiți, așa cum suntem învățați de pe litoralul românesc, așa cum grecii abia se târșâie când e vorba să-ți aducă ceva. Practic însă, zi de zi, dimineața și seara am văzut aceleași (erau mereu aceeași, nu lucrau în ture) fețe zâmbitoare, aceiași oameni muncitori, dornici să te facă să te simți bine, să te ajute, oameni care-și făceau munca cu plăcere, cu bucurie.

Salvamarii și personalul de securitate de pe plajă și din parcurile de distracții în care am fost – în afară de faptul că purtau o uniformă și o purtau într-o manieră decentă, nu cu chiloții trași prin cur cum sunt salvamarii români ieșiți la agățat pe plajă, își făceau treaba cu atenție și responsabilitate.

Salvamarii erau atenți în special la copiii aflați singuri în apă, fluierau insistent până când un adult își asuma copilul cu pricina.

Aqualandia și Terra Mitica, cele două parcuri de distracție unde accesul la atracții era condiționat de depășirea unei limite de înălțime, sunt două alte exemple de profesionalism – foarte atenți la respectarea regulilor de siguranță. Unul dintre copiii cu care eram se afla la limita admisă de înălțime și de fiecare dată era măsurat.

Poate că pare plictisitor sau enervant să fii fluierat de salvamar sau să ți se măsoare mereu copilul dar ca părinte m-am simțit foarte confortabil să știu că atenția mea este dublată de atenția unor oameni care își fac treaba cum se cuvine și din nou, cu zâmbetul pe buze, prietenoși, mereu cu o glumă, pozitivi, calzi, atenți la nevoile mele.

20160804_120152

Angajatul cel mai tare a fost un băiat de la Mundomar, unul singur era responsabil cu acest serviciu și tare sunt curioasă cum se numea jobul lui – un puști care purta în spate un rezervor cu apă, exact ca un vermorel, cu care stropea oamenii. Mda, la Mundomar am asistat la 3 spectacole într-o arenă unde exista umbră dar era totuși cald iar treaba acestui băiat era să ne răcorească…pare banal, chiar cred că este un job banal, dar el se bucura sincer de bucuria pe care le-o aducea celor stropiți. Nu știu dacă reușesc să pun în cuvinte o chestie atât de banală dar băiatul ăsta întruchipează spiritul turismului din Benidorm. Jobul lui ar fi putut fi să stropească oamenii însă el a ales să transforme asta în a aduce bucurie oamenilor, în a se juca, a transformat un job monoton în ceva extraordinar, era omul care aducea cele mai multe zâmbete, omul cel mai chemat, eu l-am chemat de multe ori, nu ca să mă stropească ci ca să mă joc cu el și a răspuns cu promptitudine. 10 ore pe zi, zi de zi, tot sezonul care nu este de 3 luni, stropea oamenii cu zâmbetul pe buze, atent la chemările din toate părțile, cu discernământ, căuta copiii, bătrânii, femeile gravide, se bucura de fiecare reacție venită din partea celor stropiți. Cred că era un om fericit.

Să fac și un calcul meschin – un vermorel costă maxim 10 euro, deci, în această stațiune de pe coasta Spaniei, cineva, cu o investiție de 10 euro face fericiți mii de oameni pe sezon și, mai important decât asta e cum o face: puteau să-mi spună că după ce am plătit 100 de euro intrarea în parcul lor îmi oferă răcoreală gratis (un fel de pomană grecească pe banii mei – desertul moca) sau după ce am dat 100 de euro ca să intru în parcul lor îi văd că se străduiesc în cele mai inventive și plăcute moduri să-mi ofere o experiență plăcută. Personal prefer a doua variantă, meschinăria și manipularea grecilor nu ma convinge.

20160808_122949

Iar cea mai tare chestie, pe care o au în comun – salvamari, chelneri, recepționeri, barmani, spălători de mese – toți cântă!!!! În timp ce-și fac treaba, atunci când nu interacționează direct cu turiștii, cântă, fiecare fredonează ceva, se mișcă pe ritmul muzicii din capul lor, cum vezi prin reclame gospodinele acelea care dau cu aspiratorul în pași de dans – e o stare de spirit, sunt sigură că o știți, fiecare dintre noi a făcut măcar o dată ceva treabă prin casă cu muzica la maxim. Ei, așa muncesc spaniolii ăștia simpatici din Benidorm.

Mi s-a părut extraordinar. Eram acolo în concediu, ca să mă simt bine, să mă bucur de viață, dar eu nu mă pot bucura de viață dacă la masă mă servește vreo fătucă terminată de oboseală care abia își târâie picioarele. Dacă văd așa ceva mă apucă mila, o compătimesc, mă gândesc ce condiții mizere de muncă are și nu mă mai simt deloc bine. Pe când când îi văd pe spaniolii ăștia veseli, prietenoși, cu rimul în sânge și cu cântecul pe buze, am o stare bună, de vacanță, mă molipsesc de la ei.

Iar oamenii, ceilalți turiști, au și ei locul lor special în sufletul meu: este prima mea vacanță la mare în care văd pe o plajă mulți oameni veniți la mare ca să se bălăcească, să se joace, să se odihnească. Din păcate am primit moștenirea litoralului românesc și nu numai a litoralului ci a nației care suntem, unde mai ales în vacanțe, suprema distracție este mâncarea și băutura. Am crescut cu porumbul și gogoșile pe plajă, cu micii și berea pe pătură, oricând, la orice oră, nu de foame, doar de distracție. Aspectul ăsta cu toate că este specific nouă, se constituie într-un mare minus la adresa Thassosului, care din lăcomia de a-i face pe români să vină indiferent de condiții, s-au adaptat și și-au împuțit frumoasele plaje cu jalnicii vânzători ambulanți întru satisfacerea nevoilor gurmande ale românilor care nu știu să se distreze altfel.

Mi-am făcut un tatuaj la salonul unui român în Benidorm și mi-a spus o treabă foarte deșteaptă: că vin acolo în vacanță românii care muncesc în Madrid și că nu se mai deosebesc de ceilalți turiști, au fost asimilați civilizației spaniole, s-au adaptat condițiilor și le place. Poate că dacă am putea spune la fel și despre Thassos, am avea într-adevăr o destinație de vis la 600 km. de casă. Dar nu putem spune, thassosienii s-au adaptat ei românilor și a devenit un fel de eforie turcoaz în care vânzătorii ambulanți vorbesc doar altă limbă, micii și sarmalele au pătruns în cârciumi chiar dacă deocamdată rețeta nu e desăvârșită, iar berea extrem de scumpă curge râuri-râuri în burțile românilor. Apropos, 1 euro pentru o bere pe Costa Blanca sună mai bine ca 3,5 euro pentru un Mytos. Doar că pe plaja Poniente sau Levante lumea joacă volei sau tenis, bere se consumă prea puțin.

Nu prea știu ce să spun în final…

Că este o vacanță care mi-a plăcut mult, că m-am simțit bine asta e clar. Dar simt și o tristețe că traiul în țara mea mă face să fiu impresionată de niște oameni care nu fac decât să-și facă treaba bine și cu plăcere. Treaba bună și făcută cu drag ar trebui să fie firescul lumii în care trăim, nu cred că asta trebuia să mă impresioneze. Este trist că normalitatea este wow, că suntem nevoiți să mergem departe de țară că să vedem oameni normali, că abia la peste 2000 de km de acasă avem șansa de a învăța ce este aceea o vacanță.

Îmi pare rău că noi românii cerem atât de puțin de la viață și nu pentru că suntem modești ci pentru că habarnavem ce să cerem, ne mulțumim cu jalnicul desert grecesc pretins gratis dar plătit de turiștii români cu bani grei dați pe nimic.


În articolele următoare voi povesti experiența din parcurile tematice din Benidorm. O altă față a distracției!

20160806_182937

Și ce vrei fă, să-ți chem eu taxi?

coadaM-au impresionat cele trei povești ale lui Ariel și m-au impulsionat să le scriu pe ale mele. Eu am doar două, ambele despre Poliția Română.

Înainte să scriu simt nevoia să spun că citind comentariile de la poveștile lui Ariel, am murit un pic sufocată de indignare când am constatat că majoritatea nu au înțeles mesajul, că au fost revoltați de un tânăr scârbit și obosit de nepăsarea concetățenilor, care se gândește serios să plece. M-a revoltat peste măsură folosirea argumentului „și la alții este la fel de cocină”. Nu mi se pare nici suficient, nici liniștitor să iau act că și alte țări au cocina lor. Este trist și lipsit de speranță faptul că trăiesc printre niște oameni resemnați de cocina în care-și duc zilele, mulțumiți că mai există pe lume și alte cocini. Descurajantă este nepăsarea semenilor, lipsa de interes și de motivație pentru a face curat în cocină.

Prima poveste

În preajma zilei de 8 martie am ieșit într-un club din centrul vechi, cu scopul declarat de a consuma alcool. Pentru acest eveniment am mutat munții din loc să-mi găsesc un loc unde să dorm în București, tocmai ca să nu încalc legea conducând mașina după ce am băut alcool.

Prin urmare, la orele mici ale nopții, când petrecerea s-a spart, am pornit către cea mai apropiată stație de taxi din zonă, și anume pe Splaiul Dâmboviței. Acolo erau aproximativ 30 de taxiuri, două mașini de poliție și destul de mulți polițiști. Absolut toate mașinile ne-au cerut 50 lei, indiferent de destinație, comunicându-ne fără nicio jenă că nu au de gând să pornească aparatul de taxat. Reacția mea a fost să mă duc la primul polițist care mi-a ieșit în cale, să mă prezint și să-i spun cele întâmplate. Reacția polițistului a fost greu de imaginat:

Și ce vrei fă, să-ți chem eu taxi?

Șocată să mi se vorbească în halul ăsta, l-am întrebat cum își permite. Iar el mi-a răspuns că își permite pentru că….PAM PAM, miros a alcool!!!!!

I-am comunicat că tocmai pentru că miros a alcool vreau să circul cu un taxi și nu cu mașina personală, iar după asta discuția a devenit nu tocmai amicală, eu i-am cerut să se legitimeze pentru că vreau să-i fac reclamație, el a refuzat, m-a amenințat, a încercat să fugă…

Ca cetățean cu drepturi depline ar trebui să mă simt protejată de Poliția Română, ceea ce nu se întâmplă, ba din contră mi-a fost frică și consider că am fost abuzată de un angajat al acestei instituții, plătit din bani publici, fără a mi se da posibilitatea să îl pot reclama.

În afară de schimbul aberant de replici cu acest nedemn reprezentant al legii, șocantă a fost atitudinea celorlalți sau mai degrabă lipsa atitudinii lor. Cu toate că cei din jur au auzit absolut tot, nu mi s-a alăturat nimeni, absolut nimeni. La ora aceea erau numai tineri…iar eu mă așteptam să intervină, să se revolte de ilegalitățile taximetriștilor, de felul în care mi-a vorbit polițistul, mă așteptam la simț civic, la solidaritate. Nu a fost nimic din toate astea, fiecare și-a văzut de treaba lui.

Povestea a doua

Caldă, de fix o săptămână. Pentru schimbarea permisului auto am mers la noul, minunatul și inutilul sediu al Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculări. NE-BU-NI-E!!!!!! Sute de oameni nervoși, umiliți și obosiți, am stat preț de 5 ore la o coadă imensă. După primele două ore, un polițist, polițistul de serviciu a venit să ne comunice că nu are rost să mai stăm pentru că nu apucăm să depunem actele până la ora 16.30 când se termină programul și că fiind vineri, două din cele trei funcționare care deserveau mulțimea, vor să închidă la 14.30 ca să plece la mare. Scandal, urlete, revoltă și pe acest fond vine amenințarea din partea reprezentantului legii, a celui care teoretic are sarcina de a mă proteja pe mine și pe tine: dacă la ora 16.30 nu plecați de bună voie, o să chem jandarmii să vă scoată din sediu cu scuturi și bastoane….

Am fost siderată de ce i-a ieșit pe gură individului și mă gândesc că nu e tocmai legal să ameninți niște sute de oameni care stau nevinovați la o coadă a ghișeului Ministerului Administrației și Internelor. Dar asta nu e tot, polițistul avea potențial nebănuit.

Îl întreabă o doamnă mai în vârstă pe care o dureau tare picioarele, de ce nu mai funcționează aparatele care eliberau bonuri de ordine, că era mai convenabil, luai bonul 1487 și știai că trebuie să te întorci peste 5 ore…

Răspunsul cu efect de ghiulea nu a întârziat să ne spulbere ultima fărâmă de demnitate:

Le-am scos din funcțiune pentru că în fiecare dimineață veneau niște indivizi, luau toate bonurile de ordine și apoi le vindeau doritorilor la poarta DRPCIV….

Nu am putut să tac, după ce mi-am adunat ochii ieșiți din orbite l-am întrebat cât am putut de serioasă și fără pic de malițiozitate:

Suntem într-un spațiu al Ministerului Administrației și Internelor. De ce nu a rezolvat Poliția Română această situație?

Nu am putut doamnă, le-am dat amenzi peste amenzi, dar le convenea, că amenda nu e așa de mare iar ei luau 50 de lei la fiecare bon de ordine. Le convenea să plătească și 10 amenzi pe zi dar noi oricum nu puteam da decât una…

Ca să nu mă lungesc – trăim într-o țară în care infractorii comit infracțiuni în chiar sediul Poliției iar Poliția nu poate face nimic împotriva lor dar poate convoca jandarmii ca să evacueze sute de oameni ce stau la coadă cu orele din cauza, în special a incompetenței Poliției Române.

Inutil să mai spun că acest răspuns i-a foarte mulțumit pe majoritatea celor de la coadă care au fost de acord că mai bine stăm noi, sute de oameni, zilnic, la acele cozi infernale, decât să rezolve Poliția Română o situație relativ simplă.

Că nu mă simt în siguranță cu Poliția Română este evident. Că suntem abuzați și umiliți de către reprezentanții legii este iarăși evident. Dar că noi nu facem nimic ci ne mulțumim să știm că și la alții este la fel, nu este de înțeles, nu este de acceptat.

Putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem

DSC_0759

Lisette a mai trăit atât cât să-și aducă pe lume copilul. Nou-născutul a făcut ce se aștepta de la el: a murit în trei ore. Din această tragedie […], am învățat două certitudini: cei puternici trăiesc și cei slabi mor […]. Și, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului: trebuia să ascund ce eram și să nu mă amestec niciodată cu lumea celorlalți.

Doar tragedia diferă de la om la om, certitudinile sunt aceleași, din ele decurge mereu același tip de comportament: închis, departe de emoție, fără sentimente, mort.

De ce așa?

Pentru că odată, cândva, acel om pe care l-am iubit, în care am crezut cu toată ființa mea s-a hotărât să plece, să moară sau să mă trădeze și asta m-a durut, m-a sfâșiat în mii de bucăți, fiecare dintre ele a sângerat până când am simțit că sunt pe punctul de a rămâne fără viață. Împietresc de durere, mă transform într-o stâncă, rămân așa pentru că doar “cei puternici trăiesc”, iar stânca, știe oricine cât este de puternică, tare, rece și mai presus de asta, stânca nu simte durerea. “trebuia să ascund ce eram” ca să nu mă mai doară vreodată la fel de tare și să pot să trăiesc.

Ce amăgire! Ce dulce minciună îmi servesc zilnic! Ce preț imens plătesc pentru această împietrire!

Nu numai durerea nu o simt stâncile. Ele nu simt nimic, nici arșița soarelui, nici curgerea apei, nici răcoarea vântului sau înghețul gerului. Nimic. Martori gri ai trecerii timpului până când se transformă în praf. Tot gri. La fel cum omul împietrit, în afară de durere, nu simte nici iubirea, nici bucuria, nici plăcerea. Nu simte nimic. Pare puternic ca o stâncă și ca o stâncă își duce viața, fără să simtă nimic până când se transformă în praf. Gri.

Să nu mai simt voluptatea iubirii, plăcerea bucuriei, speranța ascunsă în așteptare, emoția întâlnirii, curiozitatea descoperirii, tihna potrivirii ar fi un preț prea mare pentru ne-simțirea durerii.

Mă încăpățânez să nu-l plătesc cu toate că sunt perioade când durerea negociază dur și simt că cedez.

Mă încăpățânez să-mi amintesc că nu tu ești omul care s-a hotărât să plece, să moară sau să mă trădeze, că nu eu sunt cea care a fost sfâșiată în mii de bucăți din care aproape că s-a scurs și ultima picătură de viață, că acum sunt alta, diferită de cea de atunci.

“[…]nu sunteți sora dumneavoastră, putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem.

Când te privesc am două posibilități: să văd pe cel care ar putea să-mi provoace durere pentru că pe tine nu te-am văzut niciodată sau să te recunosc cu toate ale tale.

“[…] – Nu m-au recunoscut, repet.

Se oprește și el, cu mâna mea tot pe brațul său.

– Fiindcă nu v-au văzut niciodată, îmi spune. Eu v-aș recunoaște în orice împrejurare.

Vedem doar ce putem vedea. Când toți ceilalți decid să nu vadă nimic de frica durerii, eu mă străduiesc să văd tot, pentru că știu și simt că “putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem.


Sunt vechi și haotice gânduri de-ale mele ce s-au așezat într-o formă abia după ce am citit cartea. A trecut de atunci ceva timp și iată că abia acum s-a ivit contextul favorabil scrisului.

Deci Eleganța ariciului, de Muriel Barbery.