Putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem

Etichete

, , , , , , ,

DSC_0759

Lisette a mai trăit atât cât să-și aducă pe lume copilul. Nou-născutul a făcut ce se aștepta de la el: a murit în trei ore. Din această tragedie […], am învățat două certitudini: cei puternici trăiesc și cei slabi mor […]. Și, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului: trebuia să ascund ce eram și să nu mă amestec niciodată cu lumea celorlalți.

Doar tragedia diferă de la om la om, certitudinile sunt aceleași, din ele decurge mereu același tip de comportament: închis, departe de emoție, fără sentimente, mort.

De ce așa?

Pentru că odată, cândva, acel om pe care l-am iubit, în care am crezut cu toată ființa mea s-a hotărât să plece, să moară sau să mă trădeze și asta m-a durut, m-a sfâșiat în mii de bucăți, fiecare dintre ele a sângerat până când am simțit că sunt pe punctul de a rămâne fără viață. Împietresc de durere, mă transform într-o stâncă, rămân așa pentru că doar “cei puternici trăiesc”, iar stânca, știe oricine cât este de puternică, tare, rece și mai presus de asta, stânca nu simte durerea. “trebuia să ascund ce eram” ca să nu mă mai doară vreodată la fel de tare și să pot să trăiesc.

Ce amăgire! Ce dulce minciună îmi servesc zilnic! Ce preț imens plătesc pentru această împietrire!

Nu numai durerea nu o simt stâncile. Ele nu simt nimic, nici arșița soarelui, nici curgerea apei, nici răcoarea vântului sau înghețul gerului. Nimic. Martori gri ai trecerii timpului până când se transformă în praf. Tot gri. La fel cum omul împietrit, în afară de durere, nu simte nici iubirea, nici bucuria, nici plăcerea. Nu simte nimic. Pare puternic ca o stâncă și ca o stâncă își duce viața, fără să simtă nimic până când se transformă în praf. Gri.

Să nu mai simt voluptatea iubirii, plăcerea bucuriei, speranța ascunsă în așteptare, emoția întâlnirii, curiozitatea descoperirii, tihna potrivirii ar fi un preț prea mare pentru ne-simțirea durerii.

Mă încăpățânez să nu-l plătesc cu toate că sunt perioade când durerea negociază dur și simt că cedez.

Mă încăpățânez să-mi amintesc că nu tu ești omul care s-a hotărât să plece, să moară sau să mă trădeze, că nu eu sunt cea care a fost sfâșiată în mii de bucăți din care aproape că s-a scurs și ultima picătură de viață, că acum sunt alta, diferită de cea de atunci.

“[…]nu sunteți sora dumneavoastră, putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem.

Când te privesc am două posibilități: să văd pe cel care ar putea să-mi provoace durere pentru că pe tine nu te-am văzut niciodată sau să te recunosc cu toate ale tale.

“[…] – Nu m-au recunoscut, repet.

Se oprește și el, cu mâna mea tot pe brațul său.

– Fiindcă nu v-au văzut niciodată, îmi spune. Eu v-aș recunoaște în orice împrejurare.

Vedem doar ce putem vedea. Când toți ceilalți decid să nu vadă nimic de frica durerii, eu mă străduiesc să văd tot, pentru că știu și simt că “putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem.


Sunt vechi și haotice gânduri de-ale mele ce s-au așezat într-o formă abia după ce am citit cartea. A trecut de atunci ceva timp și iată că abia acum s-a ivit contextul favorabil scrisului.

Deci Eleganța ariciului, de Muriel Barbery.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 883 de alți urmăritori